Interviu cu Simona Muscă, autoarea cărții “Conjugat la Feminin”
June 21, 2017
Interviu ALTFEL cu… Simona Musca
June 24, 2017

You can`t always get what you want.

Nu am spus-o eu, au spus-o Rolling Stones.

Şi continuarea e că If you try sometimes, you find you get what you need.

 În ultima vreme, simt că ne uităm mai mult la ceea ce dorim şi mai puţin la lucrurile de care avem, în realitate, nevoie. Mă regăsesc în capcana asta tot mai des și nu pot să nu mă întreb ce se pierde atunci când cer de la mine să merg doar pe un drum al superlativelor.

Sunt genul de om care se implică trup şi suflet în ceea ce face. Pur şi simplu, pentru mine nu a existat opţiunea implicării parţiale sau a unor rezultate care nu pot fi considerate foarte bune. Nu pot să neg că există beneficii ale acestui fapt, însă astăzi aş vrea să vă vorbesc puţin despre reversul său. Când eşti obişnuit cu ritmul de ultramaraton, uiţi că se poate să faci lucrurile şi altfel. Iar aşteptările pe care cei din jur le au pentru tine rămân tot la superlativ.

Am observat ca a avea o carieră frumoasă şi o viaţă cu tot ce trebuie (privită din exterior, cel puţin) îmi anulează, într-un fel, orice posibilitate de a-mi exprima vreo nemulţumire sau sentimentul de neîmplinire care mă încearcă uneori. Şi în faţa celor din jur, şi recunosc că şi în faţa mea. Cu toate astea, sentimentele acestea sunt acolo. Le port cu mine şi de multe ori nu prea ştiu ce să fac cu ele. Pentru că ele sunt mai puţin comode decât planurile de afaceri sau de business. Despre ele nu se discută la evenimente sau la ieşirile cu cunoscuţii.

Adesea, încerc să înţeleg cât înseamnă suficient: cât şi ce trebuie să avem, ce trebuie să bifăm în viaţa asta, cum trebuie să fim, cât de recunoscuţi, validaţi şi apreciaţi adică şi de noi înşine, şi de alţii. De cât e nevoie să echilibrăm balanţa în care unul din talere e ocupat de ideea de viaţă împlinită. Nu ştiu, dar ştiu că se întâmplă să pun o mulţime de lucruri pe talerul meu şi ca el să nu se mişte niciun pic. Iar asta se traduce în frustrare şi tristeţe, recunosc.

Mă surprind uneori împărţindu-mi emoţiile în emoţii bune, dezirabile, şi în emoţii rele. Indezirabile. Pe care nu trebuie să le am. Dar nu sunt ele tot ale mele? Probabil că da, doar că ele sunt incongruente cu felul în care sunt percepută de mine şi de ceilalţi. Câteodată am senzaţia că m-am pus pe un calapod universal aprobat ca bun şi pozitiv, iar orice ieşire din el ar însemna că voi merge negreşit la polul opus.

E greu să găseşti linişte într-o rutină în care vrei să faci loc numai superlativelor. E şi mai greu să îţi dai voie: să greşeşti, să cauţi, să stai cu tine, să ai curaj să îţi verbalizezi temerile şi vulnerabilităţile. Poate că tocmai ele lipsesc de pe taler. Poate că ele sunt, paradoxal, destul de puternice cât să te apropie de viaţa împlinită, în care te arăţi aşa cum eşti, nu perfect.

O să închei tot cu un citat: Fii bun cu toţi oamenii pe care îi întâlneşti. Nu ştii ce lupte poartă cu ei. Poate mai demult aş fi zis că se referă doar la obstacolele externe. Acum tind să cred că vorbeşte despre lupte interioare. Iar în loc de concluzie, vă las cu invitaţia de a vă asculta mai des emoţiile. Eu cel puțin asta încerc să fac. Se întâmplă adesea ca ele să spună mai multe despre viaţa noastră decât obiectivele pe care le-am atins.

 

asda